Home > Blog > Egipt > Scriu ca şi cum aş săruta tăcerile altora

Scriu ca şi cum aş săruta tăcerile altora

Ca şi cum aş săruta tăcerile altora, azi

Scriu. Pe pereţi. Am mintea plină ochi de semne şi miracole. Oare am ajuns prea târziu ca să mai aşez noi oglinzi? Aici nu a fost cuvântul mai întâi. A fost piatra. Dacă îi cauţi sunetul, ai să-l înţelegi. Do you see it, Olimba?! Do you seen?

scriu

Văd, dar mai mult simt. Pipăi! Scriu: un tărâm nou se simte întotdeauna ca şi cum ţi-ar fugi de sub picioare. Aşa că azi mă ţin de pereţi.

Nu fugi, călătorule! Rămânem tot în Luxor, ne îndreptăm spre Karnak. Un spaţiu în lupte cu realitatea personală, unde progresiv, te vei lua la trântă chiar cu tine însuţi ca să rămâi în realitatea ce te guverna până să pătrunzi în interorul acestui complex.

La sfârşitul plimbării acesteia, ajungi să apreciezi confortul tău european, unde moartea e ceva mai discretă. Dar nu din acest motiv, ci pentru că moartea prezentului nu e atât de importantă pe cât e cea a trecutului. Desigur, frumuseţea şi măreţia celei trecute e mai grăitoare, pe când cea a prezentului e aproape invizibilă. Şi, dărăpănată!

Plimbare pe Nil

Ca să mai încălzesc atmosfera, scriu acu o plimbare pe Nil, care sper să mute gândurile pe care le-am plantat în acest început. Care seamănă a sfârşit. Pesemne, mâna zeiţei Ma’at, căci ordinea şi echilibrul meu azi nu prea dau semne că-s prin preajmă.

Traversarea Nilului în Luxor a venit la timp, pentru siestă, căci de-abia mâncasem la Restaurantul Al Mina. De fapt, depinde de stomacul fiecăruia. Eu nu prea am mâncat, nu îmi era foame, dar nu am avut nici foarte multe opţiuni. Şi, în plus, nici nu mi-a plăcut vesela, care nu părea contemporană, ci că aparţine timpurilor faraonilor. Farfuriile erau ciobite, iar tacâmurile, dacă nu cumva fuseseră folosite de uriaşii zei, atunci, cel mai probabil vorbeau despre frăgezimea fripturii casei. Nu aş recomanda acest restaurant, dar dacă nu ai de ales, un suc şi priveliştea sunt de ajuns. Dacă nu ţi-e foame!

Şi, dacă ţi-e rău! Alexandrei i-a fost rău pe tot drumul Hurghada-Luxor. Cum oţetul de la restaurant a fost un medicament băbesc bunicel, nu o să fiu mai aspră decât am fost deja în remarcile cu privire la acest popas.

Eu am evitat, în general, pe tot parcursul şederii în Egipt sosurile şi mâncărurile care cad greu, de obicei, la stomac. Ceea ce recomand, dacă vrei să eviţi stările de rău.

Sucurile nu au fost incluse în meniu, un suc era 2$, parcă… Sau 2€?! Nu mai ştiu. Mi s-a făcut tare sete după ce am înfulecat vreo 20 de gogoşi minuscule, mai mici decât o nucă, foarte bune. Pe care le-am descoperit după ce stabilisem că nu o să mă ating nici moartă de nimic. Astfel, mi-am demonstrat a nu ştiu câta oară că, în fiece chestie rea, există şi o minusculă chestie bună. Cu miere. Fiindcă gogoşicile erau îndulcite cu miere.

Complexul Karnak

În spaţiul pe care se intinde Karnak, „locul cel mai ales de pe pământ” sau Ipet-isut cum i se mai spunea, ar încăpea cam 10 catedrale europene. Nu e suficientă o zi pentru a vizita întreg complexul şi nici două! Traseul nostru a durat cam 3 ore, după ce eram obosiţi praf deja şi ne era somn. Aşa încât, astăzi o să vorbească mai mult pietrele fotografiate şi mai puţin eu. Mai ales că m-am şi învârtit în jurul unui scarabeu, pentru noroc. Am povestit asta deja, în alt episod.

scriu scriu scriu scriu scriu scriu scriu scriu

Cândva, obeliscurile erau poleite cu aur şi străluceau în tot Egiptul sub razele soarelui.

Sfaturi utile să vă menţină în viaţă cât vizitaţi complexul

Karnak se deschide la ora 6:00. Fiind decembrie, căldura nu a fost copleşitoare. Dar între orele 10:00 şi 15:00 e aglomerat şi pentru fotografii nu e un interval orar grozav. Noi am ajuns cam pe la ora 15.00, când era mai puţin aglomerat şi am prins strălucirea pietrelor în soare. Jocul luminii şi al umbrelor sunt de neratat, mai ales de pe la 16.30 încolo. Umbrele sunt mereu în schimbare, iar culoarea monumentelor fascinantă.

Cum apa nu e potabilă în Egipt, să ai o rezervă la tine. Dacă nu ai, nu dispera, la intrarea în complex sunt nelipsiţii comercianţi.

În general, la vizitarea oricărui punct turistic se trece de un filtru de poliţie. Eu aveam o tabacheră la mine şi am avut parte şi de un control suplimentar. Filtrul o vedea altceva, cred. Altminteri, se pătrunde în complex destul de repede şi de organizat.

 

O vizită la Karnak îţi redirijează fiinţa. Sub razele soarelui, griul lucid al prezentului dispare. Albastrul cerului şi necuvintele te fac să crezi în existenţa unui Paradis. Sau a vieţii de după… Tainele zidurilor sunt jucăuşe, în ciuda sobrietăţii lor. Mergând pe aleile complexului, mă gândeam că dacă nu suntem cea mai originală creaţie a Creatorului, atunci suntem imediat următoarea.

Dacă ai zăbovi mai mult timp aici, ai începe să iubeşti din nou lumea. Cu păsările ei, cu animalele ei şi chiar cu oamenii.

În timp ce colegii mei de excursie se ţineau scai de Sami şi Amer, eu rătăceam, ca de obicei, în căutarea cuvintelor.

Câte vieţi le-ar trebui egiptenilor să uite trecutul?!

Înainte să mă pierd în filosofia clipei, dar şi pe cărările complexului Karnak,

scriu o întâmplare haioasă

Aici, în dreptul unor pereţi desenaţi, ghidul vorbitor de engleză, Sami, maestru în egiptologie, ne punea să vedem un vultur şi spermatozoidu’. De la o distanță de 3-4 metri. Eu nu l-am văzut, că nu am ochi de vultur dar, l-am simțit şi l-am pozat… „L-ai văzut, Olimpia?”, mă întreabă Amer, ghidul vorbitor de limba română.

„Nu. Dar l-am simțit!” zic eu; românii noştri râd pe înfundate, în timp ce Sami mă mustră din priviri că simt, în loc să văd. „Oare cum au putut ei şti cum arată un spermatozoid, dacă nu aveau microscop?” Ambii ghizi sunt mândri de poporul lor! Au şi de ce. Până la un punct. Acela în care te gândeşti dacă nu cumva spermatozoidu’ desenat e doar un simplu mormoloc…

Acest gând îl scriu pe-un papirus.

 

Vizita la Atelierul de Papirus a fost ultimul punct turistic din programul zilei. Am ajuns cam pe la ora 6, când muezinii şi minaretele chemau credincioşii la slujba de seară. Nu mai aveam niciunul dintre noi chef să coborâm, dar la insistenţele lui Amer… Eu am rezistat farmecului său şi am rămas afară, ascultând chemarea… Dar cum Alexandra a filmat, nu am pierdut mai nimic.

Apropo de chemare, m-am aşteptat ca în momentul de rugăciune să văd cum credincioşii lasă treaba baltă, oriunde s-ar afla şi se roagă. Am coborât din autocar şi am căutat în jur cu privirea. Nu se ruga, în apropierea mea, nimeni. Un singur om privea îngândurat spre mica moschee de unde se auzea chemarea, în picioare, rezemat de uşa magazinaşului său. Crezând că-l încurc în conexiunea cu dumnezeul său, am urcat în autocar şi am început să-l caut şi eu pe al meu. Şi am început să scriu…

Scriu ca şi cum aş săruta tăcerile altora…

 

Pe mâine, când o cale nouă şi ocale-n noi se-adună!

O cale rapidă de-a reacţiona

Alte căi

O cale ocolitoare, ca să-ţi reverşi propriile ocale

%d blogeri au apreciat: