Cultura norocului şi o cale măruntă cât bulgărele de bălegar

O cale aeriană

Cultura egipteană e una dintre ocalele omenirii greu digerabilă. Cultura, în general, e greu digerabilă. Mai ales dacă nu eşti un cutreierător, care nu e acelaşi lucru cu a fi călător. Sigur că, Marea Roşie nu e ca Marea Neagră! Şi, nici nisipul nu e acelaşi. Dar dacă mergi până în Egipt numai să te răsfeţe soarele şi să te bălăceşti, ai ales o cale relaxantă, aveai nevoie de ea. Dar, nu cumva e măruntă-măruntă, cât bulgărele de bălegar?! Pe care-l rostogoleşte veneratul gândac de bălegar. Nu o să vin cu definiţii, alea sunt pentru experţi… Dar calea aeriană de azi va fi una înspre cultură. Poate se va vedea, poate că nu se va vedea… Nu o să-mi desfac nici prea mult aripile.

culturaÎncă de la sosirea pe aeroportul Hurghada am rămas cu un  zâmbet sculptat pe chip, pe care nu-l simţeam ca fiind al meu. Mă simţeam oarecum dezorientată şi, totodată simţeam până în tălpi, dans al bucuriei, un soi de alienare zglobie. Una dulce, de suflet, nu de diagnostic. 

Şi cum să nu te trezeşti într-o stare ca asta, dacă sursa de informare devine una vie, eşti tu cu ea, faţă în faţă? Poţi s-o atingi, poţi s-o miroşi… Primul zbor cu avionul, poarta 1, autocarul 1… E un indiciu ceresc, pe care îl vezi doar tu. 

Perfect, la cum am început, mă identific cu un cărăbuş. De bălegar! Nu e rău…

Cărăbuşii de bălegar sunt competitivi. Chiar şi aşa, caraghioşi şi cum merg ei cu spatele şi cu capul în jos. Dacă vrei să îi tai calea unuia, el face un mic dans, apoi îşi continuă calea, netulburat. Se urcă pe biluţa lui de balegă, pe care o rostogoleşte în linie dreaptă ca s-o ascundă de ochii lumii lui şi, la ce crezi că se uită?! La Soare! Apoi îşi şterge fruntea, îşi răcoreşte tălpile şi o ia din nou la pas, nerătăcindu-se. 

Asemănarea e, din ce în ce, mai clară. 

 

O cale în linie dreaptă

Începutul de azi îmi trezeşte, inevitabil, o amintire din Austria, care mă obligă la o paranteză în firul epic. Un ocol, de fapt, că firul epic o să se dovedească liniar într-un final. Doar un micro-film, că nu o să povestesc acum tot.

Aşadar, motor! În cadru apare un morman de bălegar imens, o bancă şi eu, odihnindu-mi ocalele pe ea şi amuşinând, după ce am urcat un deluşor austriac, cu gândul la Heidi. Contemplând, manifestam, fără să ştiu, o atracţie pe care nu puteam să mi-o explic, nici să o înfrâng. Pentru balegă!

Ajunsesem târziu, în noapte, în Austria şi de cum a făcut ochi soarele, am pornit prin împrejurimi, la pas, s-o descopăr. Într-un sat, din apropiere de Melk. Austrie, stai că vin! îmi zbieram în propriile urechi, frenetică.

În capul meu, scriind, s-a auzit acu „Austrie, stai pe vine!”… 

Fiindcă mormanul de balegă era austriac, avea toată consideraţia mea! Ba, la un moment dat, m-am şi apropiat de el… Şi, cum stăteam eu acolo şi trăiam momentul, mi-am mirosit norocul. 

Dacă m-aş împiedica, din întâmplare, în mormanul de balegă, mânată de folclor, oare m-aş trezi dintr-o dată cel mai norocos om din lume?!

Cumva, întrebarea asta, mi-a încărcat simţămintele cu privire la călătorii şi cum ne căutăm în ele, de cele mai multe ori, nu pe noi, cum se spune, în regăsiri personale, ci vizăm, în mod special, norocul.

Închid paranteza acum şi fac pod din ea înapoi, în  Egipt. Unde, mai înainte să mă învârt după noroc, în jurul unui scarabeu din Karnak, nu m-a ocolit ghinionul la morminţi. Morminţi, adică morminte, dar aşa le spunea ghidul nostru pentru Luxor, Amer. Un foarte bun vorbitor de limba română, dincolo de unele stângăcii de pronunţie. Deci, tăcere de morminţi, c-acu mă-nvârt!

După acest început parfumat-ameţitor, zic să apuc, totuşi,

calea cea dreaptă,

şi să scriu despre prima excursie opţională în Egipt.

Eu mi-am început poveştile sheherezadiene cu a doua excursie opţională, Safari-ul. Pe care nu l-am raportat chiar tot, mai am de povestit despre dervişi, fachiri, burice şi despre paşaportul meu. Pe care l-am deteriorat. Cu ce crezi? În mod ironic, în deşert, cu apă! Dar ăsta e ghinionul de a doua zi. Şi-l voi detalia când i-o veni rândul. Astăzi e ziua altui ghinion. De aceea am şi rostogolit începutul de azi înspre noroc, pentru echilibru, cum ar veni…

Excursie opţională – Christian Tour- 90€/110$

Astăzi urcăm în autocarul către Luxor. Obiective: Valea Regilor, trei „morminţi” incluse în preţul excursiei, Pentru Tutanchamon am plătit în plus 250LE (adică aproximativ 12,5€/15$ ), iar pentru Ramses VI100LE/5€/6$.

Apoi, de mâine încolo, vom vizita Templul reginei Hatchepsut, coloşii lui Memnon, ne plimbăm vreo 20 de minute cu barca cu motor pe Nil. Pe urmă mergem la Templul Karnak, apoi facem o vizită la un atelier de papirus. Despre cel de alabastru am povestit deja, era inclus în această excursie opţională… Şi prânzul, dar nu mi-au prea plăcut opţiunile şi nici vesela. 

Pentru mine, această zi a fost şi cea mai scumpă. În sensul turistic, bineînţeles… Ca să vadă morminţi, ce nu face omu’?! Fiind prima excursie opţională, evident că nu aveam frâne la portofel şi nici dexteritate la convertire în lire egiptene. cultura

Am ajuns, în Egipt, Duminică seara, pe la 20.00, Luni a fost zi de pauză şi atunci ne-am şi achiziţionat excursiile opţionale de la partenerii locali ai Christian Tour. Am plecat din hotel cu noaptea în gene- în cap încă aveam lumină. Pe la ora 4 a.m. Aşa am prins răsăritul în deşert. 

De la Hurghada la Luxor sunt aproximativ 4 ore de mers cu autocarul. Aici e obligatoriu să povestesc despre autostrăzile egiptene, care, de luminate ce sunt, se văd din avion. Nu vreau să exagerez, dar nu am văzut decât pe alocuri câte un bec neaprins. Şi erau stâlpi din 3 în 3 metri. Desigur, pe miniştrii egipteni îi ajută şi solul şi de aceea, autostrăzile lor sunt foarte rezistente, nu neg. Dar, totuşi… Cred că îi ajută şi creierul!

Morţii cu morţii, aşa e, dar unii morţi sunt mai vii decât viii! Ai egiptenilor. Ai noştri sunt mai morţi decât morţii. De ce?! Pentru că sunt ai noştri!

O cale cu ghinion

Pentru mine! Unul mic, să zicem… Dar, mai întâi urcăm în trenuleţ (i-am zis „trebuleţ”, că îşi face treaba!), ca să ajungem la cele 63 de morminte descoperite până în prezent. Dintre care, doar 26 sunt ale faraonilor. Spre sfârşitul filmării, o să vedeţi un munte în formă de piramidă. Acesta e, de fapt, primul mormânt al primului faraon care a fost îngropat aici.

Cele mai importante sunt mormintele lui RamsesVI şi cel al lui Tutankhamon, după cum şi taxele suplimentare o grăiau deja mai sus. Celelalte, pe care le-am vizitat, au fost ale lui Ramses III, RamsesIV şi RamsesIX. Mai era încă un mormânt deschis vizitării, însă Amer mi-a zis că ghizii nu îl aleg spre vizitare din cauza adâncimii. Adică multe trepte de coborât şi, implicit, de urcat şi, totodată, mirosul insuportabil.

În Valea Regilor se poate fotografia numai dacă plăteşti o taxă de 300LE/18$/15€. Foarte important e să ai bani ficşi, nu îţi dă nimeni rest, mai ales dacă e aglomerat. Dar, atenţie, e interzis fotografiatul la Ramses VI şi la Tutankhamon!

Pe afară, poţi fotografia cu telefonul, fără să plăteşti taxa, în interior NU! Şi reţine acest aspect, că aici s-a manifestat, ghinion,

ghinionul cel dintâi! 

Pentru că-s aeriană şi, evident, eu am înţeles că poţi face fotografii cu telefonul. Nu mi-a cerut nimeni biletul de taxă-foto, aşa încât am făcut liniştită poze şi aş fi ieşit cu ele, fără să am probleme. Dar eu sunt bunul-samaritean şef, poate nu ştiai!

La Ramses IV, supraveghetorii i-au luat uneia dintre turiste biletul şi au scos-o afară, căci făcea poze fără să fi plătit taxa. Numai că, cei care ne urmăreau mişcările înăuntru nu păreau supraveghetori şi eu am crezut că i-au furat biletul. Aşa încât, m-am dus la supraveghetor şi m-am luat de el. Omul nu a zis nimic, dar la ieşire, colegul său mi-a luat telefonul din mână, zbierând la mine: Ai făcut poze! Arată-mi biletul de taxă! Am început să mă cert cu el, evident, că e furt ce face el, că nu are voie să-mi ia telefonul… Ei, aici greşeam! Avea voie, scria la intrare că se confiscă aparatele foto, dacă nu plăteşti taxa! Or, eu aveam poze în telefon şi filmare doveditoare că am încălcat „legea”, deci „du-te, Olimpie, cu drepturile tale de-aci!”

M-am dus… la ghid. La Sami, nu la Amer! Care ne-a însoţit, pe lângă Amer. Sami e vorbitor de limba engleză şi egiptolog. El văzuse deja ce s-a întâmplat şi mi-a recuperat telefonul, plătind bacşis. Din buzunarul lui! A putut să mi-l recupereze pentru că am rezistat impulsivităţii de a-l lua la pumni pe furăcios. Nici vorbă de autocontrol, văzusem un poliţist la vreo câţiva metri şi am intuit pericolul. Evident că, mi-ar fi dat o amendă de m-ar fi usturat! Aspect confirmat de Sami, ulterior!

Fotografii?! 

După această întâmplare, nu am mai făcut nicio poză la morminţi! Nu am mai scos telefonul deloc, de fapt, în semn de protest faţă de mine! Oricum, în interiorul fiecărul mormânt nu petreceai mai mult de 3 minute. Se intra pe un rând, iar când ajungeai în capăt, ieşeai pe celălalt rând. Venind un nou val de turişti peste tine, nu aveai cum să zăboveşti mai mult de 30 de secunde. Toate mormintele sunt aproximativ la fel, mai puţin cel al lui Tutankhamon.

Fiindcă la o simplă căutare pe Google vei găsi poze cu absolut toate mormintele, inclusiv fotografii cu interiorul celor interzise, am hotărât să nu mai îngraş rândurile. Nici cu informaţii extra, din acelaşi motiv.

Dar o mică flmare tot pun, că nu mă lasă, cultural vorbind, inima… pentru atmosferă!

Cultura „norocului”…

Unii ar spune despre poporul egiptean că e un popor norocos cu atâta istorie sub nisipuri. Norocul, totuşi, şi-l face omul cu mâna lui. Iar mâna egiptenilor e diferită. Şi mintea… 

În timp ce omul modern se joacă cu mâinile în nisip, cultura egipteană te obligă să reflectezi la înţelepciunea unui popor, în general. La omul invizibil urmaşilor, înainte de reprezentarea şi conservarea desenelor până în zilele noastre. La niveluri superioare ale constiinţei umane, la care, cel mai probabil, omul modern, aşa cum îl ştim noi, nu le va atinge. Şi, cine ştie ce mai ascund viscerele pământului…

Dacă egiptenii nu ar fi fost obsedaţi de moarte, de iubire, de viaţă, cultura egipteană nu ne-ar fi fost cunoscută astăzi. 

Gândacul de bălegar este considerat un simbol al nemuririi. Nu am dorit să scot în evidenţă acest aspect, ci perseverenţa unui simplu gândac şi hărnicia lui. Şi faptul că poate zbura fără să-şi desfacă elitrele.

Eu am primit 3 pietre sculptate în formă de scarabeu, de diferite mărimi: mare, mijlocie, mică. Pe cea mare am dăruit-o şi le-am păstrat pe celelalte două. Le-am păstrat pentru că eu cred în verbul „a deveni”. Norocul, cu siguranţă, vine dintr-acolo!

Recitind, mă identific acu cu o muscă, cu tot cu zborul ei haotic… Aşa s-au derulat căile, n-am ce să le mai fac! Dar poate că sunt acea muscă pe care ar prinde-o un gândac de bălegar. Tot ar fi o legătură!…

 Pe mâine, când… o cale nouă şi ocale-n noi se-adună!

o-cale.ro

 

 

O cale rapidă de-a reacţiona

Alte căi

6 comentarii

  1. nomorespaces

    Fată, eu ți-am mai zis! Orice cale ai apuca… completează tu, dacă-ți mai aminteşti. Orice ți-ai aminti se potriveşte.

    1. O Cale

      Nimeresc în mormanu’ cu balegă!?… 😛

      1. nomorespaces

        Hai că pe asta ți-am servit-o ca să-ți testez vigilența. 🙂 Eşti tot Alma, clar! Să-ți găseşti şi calea asta îți urez!

        1. O Cale

          😆 Dacă nu oi obosi… Mai am de bătut câmpi zdraveni. Acu doar mă joc pe cărare.

  2. Dincolo de nori

    🙂 Gândacul de bălegar, adică scarabeul. Îți doresc mult succes cu acest nou blog.

    1. O Cale

      E o cale de încercare, nu ştim ce va fi, mulţumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *