Rătăcitoare cum îs, te lipseam de bucuria oricărui turist, şopingul. Crezând că am zis totul despre satul de beduini, luasem deja calea către oraş. Poate că am şi obosit un pic, dar cămilele deşertului meu sunt cam departe şi sunt desculţă. Şi sunt şi într-o dispoziţie poetică. Iar cele ce voi scrie îmi amintesc că acuşi vine Martie şi eu nu m-am apucat de confecţionat tradiţionalele mărţişoare AlmaNaheHandmade. 
O să zâmbesc, totuşi, revenind pe cărare ca un curcubeu,
rătăcitoare întru darul lui Dumnezeu…
Revenind (în deşert!), pentru beduini, cămila e „darul lui Dumnezeu”. Ea le-a asigurat, de-a lungul timpului, celor din „lumea fără de timp”, transportul şi hrana. Ceea ce mă face să cred că Dumnezeu măcar s-a străduit să nu ne lase fără niciun dumnezeu, pe majoritatea dintre noi, locuitorii acestei planete.
Dincolo de comorile pe care ni le-a îndesat cu duiumu’ în suflete! Ba, unora dintre noi le-a dat şi mâini dibace şi de-aia îmi vine uneori să îmbrăţişez pământul. Şi să-l pup până i-or da lacrimile! (Te-am avertizat că azi mă chinuie poetica!)
Că ne îmbracă animalele, nu e o noutate!
Aşa cum nu e nici faptul că pământul ne şi vindecă, pe lângă toate celelalte şi, destule, inconveniente. Ca să ies din zona poetică, o să trec direct la şoping, subiectul zilei!
Şopingul arde orice poetică!
Din deşert, mi-am cumpărat un covoraş din păr de cămilă (bactriană), pe care am dat doar 2€+1$, fără să negociez, deşi ele costau 4€. Pe care aş fi dat şi mai mult, pentru că mâinile mele ştiu ce înseamnă „hand made” fără google translate. Eu am fost mai norocoasă pentru că domnişoara beduină, vorbitoare de engleză, a observat că am ajutat să se hotărască, dacă să cumpere sau nu, pe unul dintre turişti. Omul a cumpărat două covoraşe, de aici cred, reducerea de care am beneficiat. N-am întrebat!
Eu mi l-am făcut cadou pe cel pe care îl separă foarfecele de celelalte (vezi foto!). Mâna îi aparţine turistului şi, le-a băgat, în rucsac, pe cea pe care ţine degetele şi pe cea de lângă a mea.
Covoraşele de mărime mijlocie erau în jur de 10€ şi cele mari 20€, din ce îmi amintesc şi au fost şi turişti care şi-au îngreunat bagajul de cală cu covoare mari.
Cumpărăturile s-au făcut la lumina lanternei telefonului mobil, soarele se îndrepta şi el către apus. Aici se încadrează momentul pe care vi l-am povestit deja în cum să ocoleşti în deşert o groapă. Groapa se afla aproape de intrarea în „atelierul de ţesut”. Ceea ce face din această dezvăluire o cărare alunecoasă către amintiri dureroase, dar şi una oblojitoare înspre ceaiuri şi
alifii…
Pe mine nu prea mă doare capul şi nici migrenele nu îmi dau bătăi de cap, dar din pricina vântului puternic, am simţit nişte suliţe pe sub tâmple, aşa că mi-am luat ce îmi trebuia pe moment: alifie din ambră, pentru migrene. Fiecare produs al farmaciei ad-hoc costa 4€, mi-aş fi cumpărat cel puţin cinci produse de la ei, dar m-am simţit mai vioaie după ce m-am uns. Ceea ce m-a făcut să-mi păstrez vârsta şi preocupările tinereşti de dinainte de migrenă.
Dacă eşti interesat în a obloji diferite afecţiuni, reţetă beduină, sper ca cele aproape 7 minute filmate cu Bola Someil (ghidul vorbitor de engleză pentru Safari) să îţi satisfacă curiozitatea. Evident, comentariile noastre, în limba română, nu lipsesc.
Pe lângă plante şi alifii, pe una dintre mese erau şi podoabe femeieşti, lucrate manual. Eu nu m-am apropiat de ele. Nu sunt rătăcitoare întru mărgele, brăţări sau alte obiecte de împodobit doamne şi domnişoare, că nu port.
Nu cred că am mai zis, dar doamnele şi domnişoarele berbere se deosebesc prin port. În sensul că femeile măritate sunt îmbrăcate din cap până în picioare numai în negru şi le identifici repede. Celelalte poartă şi îmbrăcăminte ceva mai colorată, dar tot negrul este baza. Acest gând mă conduce uşor-uşor către ieşire, fiindcă simt poetica dând iară năvală peste mine. Dacă o să închei niţel mai aeriană acest text, să nu te miri, sunt şi zile dintr-astea… stările poetice s-or trata şi ele cu ceva, dar pentru ale mele e de muncă.
Alifii pentru suflet
De cum am văzut primele femei berbere, şi asta până să ajung într-unul din satele lor tradiţionale, m-a încercat un soi de milă. Pe care nu ştiu s-o explic. Poate şi din cauza ieduţilor călare pe măgari. Sau poate pentru că una dintre ele ţinea, pe lângă hăţurile unuia dintre măgăruşi, un bebeluş în braţe.
Pe acestea, din fotografie şi imaginea pe care am descris-o mai sus, le-am întâlnit în drumul spre Luxor, la un popas.
„Nadă” pentru turiştii „instagramabili”, în schimbul bacşişului tradiţional.
Amer Alsawas, ghidul nostru către Luxor, trecând pe lângă mine, la coborârea din autocar, mi-a strecurat şi el milostivenia în suflet: „din asta trăiesc”. Ceea ce m-a transformat şi mai mult într-o rătăcitoare de tip „că, milă”. Cu picioarele ceva mai groase.
Acuma, ce să zic, mie nu mi se înmoaie prea des picioarele, avem şi noi ţiganii noştri, care, în ipostaze similare, nu mă înduioşează prea tare. De fapt, deloc! Am zis „ţigani” şi nu rromi, pentru că beduinilor li se mai spune şi „ţiganii deşertului” şi am vrut să păstrez linia comparaţiei.
Această imagine a lor m-a bântuit cumva şi pentru că stăteau acolo mute, aşteptând să se apropie turistul aducător de profit fără să-l cheme sau să îl îmbie. Fără să îşi facă reclamă, adică! Eu m-am îndepărtat ca să fumez şi am privit. Dincolo de comercial. Iar eu când privesc aşa, îşi face apariţia, inevitabil, Alma.
Să facem copii
Prin toate locurile pe unde am fost,
oamenii îşi frecau călcâiele de podea
şi nu ştiu dacă dansau sau îşi ascundeau în scândură
toate drumurile.
Femeilor le crescuseră coarne de melc,
mâinile lor ţineau cochilia în braţe,
iar bărbaţii lor îmbrăţişau tandru porci
şi băteau cuie în câte-o scândură,
ca să ajungem mai repede la cer,
se scuzau ei.
Şi în timp ce animalele lor domestice scoteau iepuri din pălării,
observatorii vremurilor priveau prin lentilă, visând alte lumi,
în timp ce pe la spatele lor propria lume le era invadată de struţi.
Unde încap eu în toate astea, mă întrebai,
dacă vin, ce să facem şi cum,
şi nu ştiam să-ţi spun decât,
cum altfel, decât dansând după ureche,
dragul meu,
să facem copii lumii pe care ne-o dorim?!
Prin aceste descrieri personale vând copii ale lumii mele, aşa cum o simt şi o văd eu, prin vibraţiile pe care mi le transmite, şi nu o simplă excursie! Pentru cei care mă cunosc, nu e o surpriză. Eu vând şi fluturi pe sub mână!
Pe curând, o cale nouă şi ocale-n noi se-adună!
Puțin te invidiez…
Puțin, am zis! 😀
Până şi eu mă invidiez pe mine şi, asta de puţin timp, deci e scuzabil la d’agathe. A fost mişto, nu prea e de uitat. Mă bucur că am câştigat domeniul ăsta, că mă obilgă să povestesc. Altminteri, aş fi amânat până aş fi uitat că am amânat şi n-aş fi mai ştiut nimic din ce am trăit.
Cred și eu că nu e de uitat! Pentru mine e…once in a lifetime… dacă ai noroc. Iaca, tu ai! 😀
Să mai am! Că de-acum mi s-au aprins călcâiele…
Apoi…să mai ai, dară! Să ne zici și noi de fiecare CALE de-a ta…
„Voi” mai înmulţiţi-vă, îmi înmulţesc şi io cărările şi ne „simtem” bine împreună. 😆
Win-Win! 😀
Exactly!
😀
Ne înmulțim noi, dar știi bine că asta durează ceva vreme. 😀
Ştiu, cum să nu ştiu! Tocmai acum sădesc nişte seminţe. Am mai sădit azi câteva… S-o iau de la zero era visul meu ascuns. 😆
Hai că m-ai făcut de tot râsul. Mai sunt și singur pe aici și de m-aude careva râzând zice c-am luat-o razna. 😀 😀 😀
Păi nu luatul de la zero este tot farmecul?
Farmecu’ nu era cu mai multe zer0uri?! 🙄
Acuma să știi că n-am vrut să mă obrăznicesc, pentru că altminteri, de semințe nu duc lipsă. 😀
P.S. Și vezi că nu la acel farmec mă refeream eu.
Se cunoaște că nu ne-am mai conversat demult.
Las’ că, după ce construiesc şi eu un blogroll, la care lucrez acu, ne conversăm mai mult. Acu îmi văd doar de cărarea mea şi nici pe „0” nu îl prea iubesc, cu tot cu farmecu’ lui. 😆 😛 El insistă să ne iubim…