Mistere…
Momentele mele „misterioase”, inclusiv titlurile lor, ţin de felul meu de a testa căile prin care se ajunge aici. Şi de imaginaţie, cred.
De altfel, pe toată perioada şederii în satul tradiţional beduin am tot căutat să-mi stimulez imaginaţia. Ca să pot fi teleportată îndărăt, în vremurile legendare ale locului. Prin folclor şi magie, una a locului, se poate, dacă-ţi permite timpul. Aproximativ trei ore de vizită, ca în cazul meu, nu servesc suficient acestui interes.
De cum calci în inima deşertului, pe picioarele tale sau călare pe dromader, conştientizezi că, obişnuit cu facilităţile pe care ţi le oferă civilizaţia, nu ai putea să te adaptezi unui trai primitiv. Mă rog, nu chiar inima, mai degrabă ficatul deşertului. Nu e absolut nimeni ataşat de facturi, preţul civilizaţiei, ştiu! Dar dacă ai fi pus să alegi, subiectul e alunecos şi mi-e teamă de el mai mult decât să urc pe un dromader. Dar să lăsăm casele noastre moderne şi să intrăm repejor în…
casa berberă.
Să ne apropiem, de fapt, că de intrat… La câtiva metri de „foişorul” unde am fost primiţi de gazde, se afla o construcţie din cărămizi albe, nearse. Nu ne-am apropiat de ea, căci ne-a fost ruşine să ne băgăm nasul.
Această ruşine, specifică europenilor, e aducătoare de bacşiş şi berberilor şi egiptenilor. Sunt convinsă că, dacă am fi dat 1$/1€ unuia dintre beduini, ne-ar fi făcut turul casei. Nu ne-a trecut prin cap.
Eu nici măcar nu am făcut o fotografie, aceasta îi aparţine Alexandrei. Care, apropo, a furat toate fetiţele berbere şi le-a ascuns în aparatul ei foto. Cine nu a citit articolul de dinaintea ăstuia, nu va înţelege ce-am zis. Calea de sub link e edificatoare!
Nu am absolut nicio amintire proprie cu ele, nu înţeleg de ce. Noroc cu Alexandra, care, prin fotografiile ei, mi-a dovedit că fetiţele, nu numai că nu erau ascunse, dar mai erau şi multe. Chiar nu înţeleg unde eram dusă (cu mintea) şi de ce n-am avut ochi pentru ele. Desigur, fumasem narghilea, dar ăsta nu era un motiv serios să nu observ prezenţa lor.
Aşa că scot „fetiţele de beduin” de la rubrica „mistere”, unde le plasasem, şi le adaug la capitolul
„mistere rezolvate”.
De-aia e bine să pleci cu un prieten orientat la drum. Alexandra e profă de geografie!
Faptul că nu le-am văzut, nu dovedeşte altceva decât că, într-o călătorie, asimilezi amintiri în mod diferit de ale celorlalţi participanţi, ceea ce dovedeşte unicitatea mea ca individ. Hai, că m-am scos onorabil, dovedind ştiinţific lipsa mea de orientare cercetare.
Desigur, Alexandra s-a comportat ca un turist orientat pe tot parcursul şederii în Egipt, fiindcă are experienţă ca turist. Un călător iscusit ştie să iscodească împrejurimile.
Eu am iscodit iscoditoarea profesionistă, cum ar veni….
Printre alte obiceiuri de-ale mele.
Cum eram gata-gata să las tribul fără urmaşi peste vreo câţiva ani, în conştiinţa-mi, o să mă revanşez, povestind un
obicei berber de nuntă.
Bola Someil, ghidul nostru, ne-a satisfăcut curiozitatea, în ce priveşte „ceremonia ceaiului de nuntă”. Familia băiatului berber este invitată de familia fetei. Ea îşi va descoperi faţa un timp, iar cei doi vor putea să schimbe câteva vorbe. Totul, în prezenţa familiilor şi rudelor. Fata, de obicei, ştie cu cine stă de vorbă, băieţii îşi desfăşoară existenţa deschis. Dacă fetei nu îi place băiatul, va bea un ceai amar. Dacă băiatului nu îi place fata, nu va mai înghiţi nicio gură de ceai după prima degustare. Dacă ei se plac, ea va bea ceaiul dulce, iar el va goli cana. Sub care va aşeza o sumă de bani mai mult simbolică, pentru deranj.
Acum, că am repus viitorul acestui sat pe făgaşul lui, mor… măi liniştită. Un
obicei ocale!
Dincolo de autoironie, la care mă pricep cu desăvârşire, sunt unele chestii pe care nu le vezi din mai multe motive. Şi mai serioase decât neatenţia. La care contribuie şi faptul că te aştepţi la ceva si ţi se arată altceva. Iar eu sunt un drumeţ cu minte rătăcitoare. Unul care are nevoie să îi fie aprinsă măcar o tufă de spinifex în cale, atunci când îi rătăcesc gândurile.
În nomădenia mea, fireşte că nu am întrebat ghidul, de obiceiul de înmormântare. Şi dacă cimitirul lor e deşertul. Din fericire, pot s-o fac pe mesageria Facebook, că ţinem legătura. De altfel, cu toţi ghizii noştri păstrez legătura.
Chiar dacă îşi duc vieţile la limita existenţei, beduinii păstrează locul în care trăiesc, curat. Şi nu vorbesc numai despre „curtea” lor! Într-unul din corturile de palmieri, unde ne-am relaxat, au umplut un recipient cu nisip, unde fumătoarea de mine putea să scrumeze şi să arunce chiştocul ţigării. Ceea ce nu se prea poate spune despre orăşenii egipteni, chiar dacă sărăcia, în general, tinde să fie o scuză plauzibilă.
Deşertul ascunde mistere,
niciun mister! Într-o „expediţie” întâmplările sunt diferite şi te îndepărtează de viaţa cotidinană. Într-o excursie cu grupul, nu te îndepărtezi mai deloc. Chiar de te afli la 20 km de „civilizaţie”, în interiorul deşertului…
Acum, pentru a-mi ordona puţin gândurile şi a servi şi altora, o să descriu Mega Safari. Ca să nu adun prea multe la capitolul „mistere turistice”. Mega Safari, adică excursia opţională pe care am ales-o noi, prin Christian Tour. 50€! Un preţ bun! Nu m-am distrat niciodată dând sau plătind (pe) ceva 235 de lei!
Am plecat din recepţia hotelului pe la prânz.
Asta ne-a dat posibilitatea să luăm micul dejun înainte de a pleca şi am fi putut să comandăm prânzul la pachet. Nu am făcut-o, ceea ce îţi recomand. Mai ales dacă nimereşti ca tovarăşi de drum sârbi înfometaţi. Care înfulecă ouă fierte şi sandvişuri cu salam. Plimbarea cu jeep-ul în mirosuri puternice, devine astfel mai plăcută, căci te vei putea război în mirosuri. Altminteri, le vei suporta numai pe ale tovarăşilor de drum. Nu ştiu câte ouă au avut la pachet, dar chiar şi 4 ouă într-un spaţiu închis sunt letale! Fierte! Noroc că temperaturile în decembrie, în deşert, sunt rezonabile!
Până la garaj am făcut cam 45 de minute şi, dacă mai dura mult, deschideam sezonul de „dat la raţe”. Altminteri, o călătorie cu jeep-ul pe ritmuri arăbeşti te transportă în filmul tău. Poţi să te imaginezi liniştit un explorator al nisipurilor.
Odată ce am ajuns la garaj, am stat o oră pe-acolo, ni s-a făcut instructajul pentru buggy-car şi pentru ATV, am închiriat ochelarii. Am povestit distracţia aici.
Garajul,
situat în marginea deşertului, era, de fapt, un restaurant în aer liber, iar zidurile aveau aspect de cetate. Acolo am luat cina, la întoarcerea din satul de beduini.
Tot acolo am vizionat un spectacol oriental cu o dansatoare din buric, care le-a făcut poftă de mâncare turiştilor amatori de a învăţa câteva unduiri.
Apoi, alţi câţiva au simţit nevoia să ameţească şi s-au învârtit cu dansatorii tanoura.
Fachirii nu au lipsit din program.
Despre toate astea, dacă îmi amintesc, o să povestesc într-un alt articol.
Ceea ce îmi aminteşte că trebuie să fac ordine printre fotografii şi filmări.
În satul de beduini, despre care am povestit şi aici, dar şi în articolul precedent, am putut beneficia de plimbare cu dromaderul (cămila cu o cocoaşă). Bacşişul 1$/1€ sau „orice mărunţiş”, vorba ghidului, nu a fost inclus în preţul excursiei opţionale. Alte „distracţii”, degustare de ceai şi pâine locală da.
Mistere sau nu, cele ce le-am povestit astăzi, le-am aşezat şi eu cum mi s-au arătat. Şi năzărit!
Pe curând, o cale nouă şi ocale-n noi se-adună!
O cale rapidă de-a reacţiona