Home > Blog > Egipt > Când Fata Morgana eşti tu, nu te sui pe cămilă

Când Fata Morgana eşti tu, nu te sui pe cămilă

După cum ai observat, nu îmi aleg cu grijă locurile de păşit. Nici titlurile textelor! Titlul, această „fata morgana”! mi-a venit să exclam, aşa că m-am aşternut repede aici, ca să încep…

noua aventură în Africa: satul de beduini

Sunt unele călătorii din care nu-ţi mai aminteşti nimic. Eu mi le amintesc în amănunt pe-ale mele, pe toate. Imediat ce spiritele mi se întorc înapoi, în trup. Deşi, nu sunt sigură dacă nu cumva pe unele le inventez, solunară cum îs.

Am şi alte metehne.

Una dintre ele e coloana sonoră pe care o aud atunci când trăiesc metrii pe care îi parcurg, chiar dacă merg până la colţ să-mi cumpăr o pâine. Coloană care vine din interiorul meu, nu prin căştile unui gadget. Şi care transformă printr-un nuştiuce miraj exteriorul într-un film mut.

Fata morgana?!

Sau?! Nu ştiu să descriu altfel rostul îmbinării, aşa încât o să invoc acum sunetul tălăngilor cămilei. Care or să mă trezească, în timp ce mă repun pe calea pe care-am hotărât că o să te port cu un text în urmă.

Nu te aştepta la cine ştie ce istorioare de-ale beduinilor, căci n-am cules mai mult „folclor” decât alţii. Nici măcar cât alţii! Nu am creat, în acest sens, vreo legătură cu băştinaşii. Dar, ghidul nostru, Bola Someil a satisfăcut anumite curiozităţi ale grupului, din care eu am auzit doar cât să nu uit unde eram.

Atmosfera din filmare reproduce satisfăcător ceea ce simţeam. Şi auzeam. Adică mugetul cămilelor. Căci, mie, legendele îmi dau instant o stare de conştientizare a civilizaţiei din care provin. Şi, în loc să mă introducă în atmosfera locală, mai mult mă desprind de locul respectiv, transformându-mă într-un…

mic monOLIt de granit metamorfozat.

Partea ciudată a acestei mărturisiri e că aş recomanda tuturor desprinderea asta. Numai aşa vei dobândi o amintire şi un moment unic, numai al tău. 

fata morgana

Dacă eşti un călător în căutare de cuvinte vorbite, ascultă ghidul. Vei pleca cu poveşti interesante. Dar comune!

Dacă vei reuşi să şi priveşti în jur, în timp ce asculţi, vei observa că primitivitatea oferită nu pare mai deloc autentică. Fapt pentru care satul de beduini pare „plantat” în scop turistic, fiindcă se spune că beduinii adevăraţi nu agrează interacţiunea cu străinii.

Puţinele momente pe care ţi le oferă gazdele sunt scurte şi la obiect. Şi, oarecum prea protocolare pentru gustul meu. Aceste aspecte contribuie la percepţia generală că această aşezare, pe care am avut-o noi inclusă în excursia opţională, e un sat artificial

Ne-au primit cu ceai şi un bax de apă, îmbuteliată. Apa nu e potabilă în Egipt. Eu am sărit peste ceai (şi el peste mine). S-a răsturnat ceaşca din care voiam să gust. Nu era a mea, era a Dariei, o altă turistă, care ne-a devenit, mie şi Alexandrei, prietenă dragă, pe tărâm egiptean.

Eu nu am primit ceai…

fiindcă am ieşit din refugiul special amenajat pentru oaspeţi ca să surprind, dincolo de „regie”, poveştile acelea ceva mai „calde”, care încap într-o singură fotografie. 

fata morgana fata morgana fata morgana

Ceaiul, din mărturisirile celorlalţi, apă fiartă, colorată. Călie! Nu am simţit vreo aromă nici eu. Mă gândesc că, douăzeci şi două de ceşti de ceai, chiar dacă-s băute în deşert, ar fi trebuit să ofere un suvenir simţului meu olfactiv. Nu s-a întâmplat.

Sunt de acord că unul dintre scopurile unei calătorii e să faci colecţie de legende locale. Dar nu e obligatorie metoda clasică şi de aceea am decis să absentez în felul meu. O absenţă pe care am denumit-o fata morgana, după cum se observă.

Nici măcar nu a fost o decizie conştientă. Instinctul mă „ajută” fără vreun efort suplimentar, de când mă ştiu, să…

transpir pentru particularităţi.

Mai ales după acele caracteristici ce particularizează îndeletnicirile mele de actor. Un paradis intern, cum ar veni, pe care îl caut în exterior. 

Am senzaţia că explic cum sunt eu, în fiecare articol, ca să mă scuz că nu povestesc precum clasicii în viaţă. Dar deşertul, în ciuda numelui, e pentru un artist ceea ce e, pentru un beduin, un ochi de apă. Sălcie. Căci apa din deşert e sălcie.

Dacă nu eram artist, n-aş fi văzut, spre exemplu, cum se aşază în cadre perfecte „artiştii” băştinaşi, numai bune de imortalizat. Şi nu mă refer numai la adulţi, copii te absorbeau imediat în povestea lor.

Eu am fotografiat numai băieţi, de parcă se ascunseseră de mine toate fetiţele. Sau poate că erau prea mici ca să servească turismului local şi nu le-au implicat în niciun fel?! Nu am văzut niciuna până la plecare, dar am şi abandonat acest gând la un moment dat.

O să strecor asta în tolba mea, în buzunarul cu mistere

O altă particularitate pe care am observat-o e că, mie nu mi s-a părut că beduinii egipteni fac deosebire între naţionalităţi. Precum o fac egiptenii, în general, atunci când vine vorba că eşti român. Şi vine repede vorba! În sensul că egiptenii sunt destul de prietenoşi cu turistul român. 

De fapt, poate că beduinii ştiau exact cărei naţii îi aparţineam. Dar se simţea, în aburii nisipului, că sunt dispuşi să ne tolereze fix ca sursă de venit şi nimic mai mult. Şi că îndură cu mult mai bine nisipul care li se strecoară peste tot, iritându-i, decât pe noi, adică exteriorul. Nu am luat-o personal. Beduinii se ridică întotdeauna în picioare ca să răspundă unui salut! Acest amănunt îndulceşte ceaiul percepţiei. Şi a mai redus cumva din senzaţia că e un sat artificial.

Să trec un picuţ şi pe la…

cămile. Mai exact, cămilele dromader.

Un beduin ţine genunchii de o parte şi de alta a cocoaşei sau, cu genunchii îndoiţi, îşi sprijină tălpile de şa. Eu n-am suit pe niciuna, titlul dezvăluia deja asta. Motivul e simplu, picioarele cămilelor mi s-au părut prea subţiri pentru mine. De fapt, până să văd o cămilă atât de aproape, nu m-am gândit la ele ca la nişte animale sensibile. Istoria şi filmele documentare au inoculat ideea că sunt foarte rezistente poverilor, dar când am privit-o în ochi pe una dintre ele, n-am mai împărtăşit teoria. I-am zărit chiar şi o lacrimă, cel mai probabil de la nisip. Dar eu am transformat-o într-o privelişte personală şi aşa am hotărât să n-o cocoşez. Nici pe ea, nici pe altele. Când Fata Morgana eşti tu, nu te sui pe cămilă!

Alexandra, în schimb…

Pe curând, o cale nouă şi ocale-n noi se-adună.

PS: Aceeaşi cale va fi, de fapt, că am stat cam 3 ore în sat şi în acest articol nu ştiu dacă am surprins o oră de priveghere.

O cale rapidă de-a reacţiona

Alte căi

(6) Comments

  1. curcubeuverde

    Ce frumoasa e atmosfera! Nu am „ocale” eu sa mi le revars aici pe cat e de mare ispita cuvintelor „o cale”. Succes, Oli!

    1. O Cale

      Sunt sigură că ai, dar te alinţi! Mulţumesc că ai ajuns şi pe calea asta, Lid!

      1. curcubeuverde

        Am trecut pe la „almanahe” si acolo am gasit calea. Te astept la magazin, sa mai „barfim”. Te pup.

  2. Cine-a furat fetiţele berbere, facturi şi alte… mistere – O Cale

    […] apropo, a furat toate fetiţele berbere şi le-a ascuns în aparatul ei foto. Cine nu a citit articolul de dinaintea ăstuia, nu va înţelege ce-am zis. Calea de sub link e […]

  3. Irealia

    Nici eu nu m-am suit pe cămilă în Valea Nubra. Cu amintirile tale, faci cale către ale mele!

    1. O Cale

      Dacă nu le povesteşti la tine, le punem la mine. Vreau să fac căi pentru mai mulţi prieteni aici.

O cale ocolitoare, ca să-ţi reverşi propriile ocale

%d blogeri au apreciat: