Vrei o cale? Sunt zile când propriile dorinţe nu încap nicăieri. Se aşază ele pe undeva, mai aproape sau îndepărtate, aşteptând să le fac loc, îţi spui. Şi, dacă nu o să eliberezi spaţiul tu, pentru că nu stă în puterea ta, o s-o facă întâmplarea? Poţi crede asta sau deja e prea târziu pentru tine?!
Şi, dacă, să zicem, într-o bună zi, simţi că se implică ceva din afara ta, dinamic, în mersul tău? O iei personal? Crezi că toate se învârt în jurul tău, că eşti centrul cercului tău?
Pentru deplasările în spaţii mici te mână nevoia. Pentru celelalte, în afara nevoii ce te mână? Curiozitatea, cunoaşterea, propria lăfăire.
Se spune că te afli pe sine călătorind. Că, ajuns într-un loc anume, e vrerea lui Dumnezeu. Că aşa ai adăugat sufletului ceva ce-i lipsea. Dacă ar fi aşa, atunci unde-i independenţa mea? te întrebi.
O să mă mărturisesc, orice-ar fi! Cred că mă ştiu, exact aşa cum sunt, de la bun început! Fără să fi călătorit cu adevărat. Iar dacă întâmplarea mi-a pus o cale în faţă, o s-o urmez!
Vrei o cale?
Toate acestea mă încearcă şi pe mine. Uneori, nu mă aleargă limba, pe cât mă fugăresc gândurile şi nu reuşesc să mă adun din multele poveşti. Să te fragmentezi, în viaţa de zi cu zi, e uşor. Se întâmplă fără să ştii, fără să vezi. Să o faci în scris nu mai vine atât de natural. Să te fragmentezi şi să te expui e şi mai provocator!
Ca să te afle şi alţii, abia întors dintr-o călătorie, trebuie să te legi de o stare. Şi să reiei fiece contact în amănunt. Retina a reţinut instantaneu. Dar marea, cu pietrele, cu nisipul, cu deşertul, cu zidurile şi oamenii lor au rămas tot acolo. Oricât ai vrut să le iei cu tine.
Dar tu? Te-ai întors la fel cum erai înainte de-a fi plecat? 
Lumea, pe oriunde ai căuta-o, e cuprinsă de vorbărie. Gălăgia turiştilor nu te lasă să te atingi de pietre şi să le simţi istoria. Ca să deprinzi tainele acolo, în chiar miezul lor, e utopic. Dar poţi întâlni multe, fără măcar să le fi căutat.
Vrei o cale?
Mie îmi plac grupurile. Chiar dacă ele gândesc în forme statornice, în tipare, după uz şi tot aşa îşi doresc să fie ghidate. Chiar dacă uneori nu ajungi să cunoşti calea pe care ai pornit cu adevărat.
Meditaţia nu e pentru toţi. Oamenii trăiesc într-o necunoaştere chioară a timpului şi spaţiului în care trăiesc. Sau pe care-l străbat. Dar na, dezavantajele au îngrădit dintotdeauna avantajele pe care ţi le scoate viaţa în cale! Şi invers!
Vrei o cafea?
Pe curând! O cale nouă şi ocale-n noi se adună…
Descopăr aici o nouă cale, a ta, de accedere către noi, cititorii. Și pot să-ți spun că-mi place această nouă cale.
Şi eu tot acum o descopăr, Mugur! Nimic planificat, ba chiar articolul ăsta, spre exemplu, a luat locul altuia, care era în plan şi scris în proporție de 80%.
Pe mine mă cam ocupă toată calea asta şi e cam mult de muncă! 😛
Bănuiesc volumul de muncă, mai ales până ce pui totul la punct pe noua platformă.
Dar eu spuneam, în felul meu, că găsesc acum un nou stil al tău, de a te adresa către noi. Sau poate că nu este neapărat un nou stil, dar este ceva diferit de ceea ce găseam până acum în scrierile tale. Se simte si se vede că tot tu ești, dar este diferit. Și-mi place acest diferit de acum!
Și n-o mai scoate, că ți-o tai. Limba. 😀
Volumul de idei îmi dă de furcă, de fapt şi administrarea lor. 😛 Mi-a amorţit limba aşa, o mai ţin scoasă o vreme.
Atunci când sunt idei destule, este bine, zic eu.
Și ai dreptate, nimic nu-i bine să fie amorțit, nici mintea și nici limba, atunci când ai ceva de spus. 🙂 Iar tu, se pare că ai multe de spus.
„Iară pe calea ce-ai deschis”/ Să intre lumea toată! 🙂
Ai întrebat: „Dar tu? Te-ai întors la fel cum erai înainte de-a fi plecat?” Răspund: niciodată nu m-am întors aceeași! Pentru că fiecare CALE pe care am urmat-o mi-a picrat în suflet câte ceva.. (aș spune „magic” dacă nu m-aș teme de ridicol). Ca o sămânță de ceea ce aș putea să fiu, ce aș vrea să fac sau unde aș vrea să (re)vin. Și mereu m-am întors cu visuri. La buzunarul de la piept. Și m rămas cu senzații-cadou.
Aștept să-mi arăți „ocale” nouă… 🙂
Ei, nu chiar toată lumea! Să intre cine vrea, da’ să iasă cine poate. Nu ştiu ce e pe cale să se întâmple, dar ştiu ce cale să iau ca să se întâmple. Poate nimeresc ocalele potrivite. Oricum, crezi că ştii multe căi, da’ se întâmplă că sunt atât de înfundate, încât alegi direct fundătura. 😛
Abia aştept să mă întorc în almanahe la un moment dat, să văd dacă mă întorc altfel. 😆
Mie îmi place și calea asta… Da mi-e dor și de vremea Almanahe-lor și a Dagathelor… și a cuvintelor…
Fiecare dintre noi poate că aşteptăm întoarceri, plecările sunt şi ele interesante… Cuvintele nu acoperă nici o cale, nici pe cealaltă acum.
🙂
Orice cale nouă e interesantă… Om vedea unde ne mai duc căile… 🙂